Astăzi o să vă povestesc despre discuția dintre o cămeșă și o plantă, iar planta îi spunea că sunt înrudite.
Începutul existenței cămășii, a fost când din semințele de in au ieșit plantele, care mai târziu au făcut floricele albastre. Când plantele au ajuns la maturitate, oamenii le-au cules și le-au pus la uscat, la soare. După aceea, le-au pus pe țoluri, preșuri să le bată, să se scuture sămânța de in, tulpinile au fost puse în apă, la baltă în topitoare. Inul a stat la putrezit vreo zece zile, pentru a rămâne numai parte cu fibre.
După ce a fost scos din topitoare, l-au dus iar la uscat, când s-a uscat, femeile l-au melițat, răgilat, periat. A rezultat fuiorul de fibre de in, pe care femeile l-au făcut caier, l-au pus în furcă, l-au tors obținând ața. Ața au albit-o cu leșie, au făcut urzeala pentru pânză, au țesut în război pânza. Pânza a fost din nou albită, uscată, croită, cusută și a ieșit cămeșa.
Cămeșa era foarte uimită de tot ce auzise, dar planta zise că nu a terminat. Când cămeșa va fi uzată, resturile sale vor ajunge la bolnavii din spitale, răniții din bătălii, fabrica de hârtie. Cămeșa a înțeles că nu toate sunt de la început așa cum le vedem și nici nu rămân așa pentru totdeauna. Inul și cămeșa au fost de acord în această privință.
Inul a întărit spusele cămeșii, arătând că gardul a fost cândva pădure, mătasea frunze de dud pe care au mâncat-o viermii de mătase. Povestea se încheie cu o poezie populară despre pânza rară țesută de femeile leneșe.
Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu