Soacra cu trei nurori, de Ion Creangă

 

     Era odată o babă care avea trei băieți. Și baba fusese strângătoare și vrând să aibă băieții lângă ea, mai ridică două case în curte, una la apus, una la răsărit. Când veni vremea de însurătoare pentru băiatul cel mare, baba îi găsi nevastă și după ce făcură nunta, începu s-o asuprească și s-o certe pe noră. O punea la multe munci, o punea să muncească noaptea și îi dădea mâncare cu porția. Îi mai spuse și că are un ochi la ceafă care stă tot timpul deschis și veghează la ce face ea.

     După ceva timp, baba îl însură și pe băiatul cel mijlociu și continuă în același fel și cu nora cea nouă. Nora cea mare îi spuse nurorii mijlocii secretul soacrei cu ochiul atoatevăzător, și amândouă se puseră pe muncă suportând în continuare umilințele soacrei.
Când veni vremea de însurătoare pentru băiatul cel mic, baba vru să-i găsească fată, însă până să facă ea asta, băiatul își găsi singur o mireasă și veni cu ea acasă.

     După ce făcură nunta, băieții se duseră iar la muncă și cele trei nurori rămaseră singure acasă cu soacra. Nora cea mică se cam codea la muncă și celelalte fete îi explicară cum stă treaba cu ochiul soacrei care vede tot. Fata cea mică nu crezu și le întrebă pe fete ce este de mâncare. Nurorile cele mari îi dădură niște mămăligă rece și niște ceapă și îi spuseră  că restul de mâncare este al soacrei.

     Fata cea tânără își făcu planul și pregăti numai bunătățuri, și împreună mâncară și băură până le apucă cântatul și jelitul. Când se trezi baba, le auzi pe nurori jelind-o și văzu pene de la găinile mâncate și harababură prin curte. Baba se supără foarte tare și de atunci începu să le asuprească și mai rău.

     Într-o zi, fata cea mică sătulă de răutatea soacrei, făcu un plan și îi spuse primei nurori, să o ia pe babă și s-o dea cu capul de peretele dinspre răsărit, iar celei mijlocii, s-o dea cu capul de peretele dinspre apus.
Toate trei intrară în casă peste babă și îi străpunseră limba cu un ac, ca să nu mai poată vorbi. Apoi nora cea mare și cea mijlocie începură s-o dea pe soacră cu capul de pereți, iar cea mică o trântește jos și o lovește cu picioarele.

     Nu mai trecu mult și veniră și băieții de la muncă. O găsiră pe mama lor aproape moartă și fără să poată să vorbească, încerca să le explice prin semne ce se întâmplase. Arătă spre nora cea mare și spre peretele de la răsărit, spre nora cea mijlocie și spre peretele de la apus, și spre nora cea mică și podeaua casei.

     Nora cea mică le explică băieților că mama lor vrea să le împartă averea astfel: Băiatul cel mare și nevasta lui să ia casa de la răsărit, băiatul cel mijlociu și nevasta lui să ia casa de la apus, iar cel mic și nevasta lui să rămână în casa bătrânească. După  o zi soacra muri, iar fii ei și cu nurorile se mutară fiecare la casele lor, după cum spusese nora cea mică.

Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Povestea porcului, de Ion Creangă

 

      Erau odată doi bătrâni care trăiau într-o cocioabă sărăcăcioasă. Ei își doreau foarte mult un copil, iar babei i-a venit ideea ca moșul să se ducă în pădure şi orice găsește, om, animal, pasăre sau altceva, să-l ia și să-l crească împreună. Moșul găsi într-o băltoacă, o scroafă cu doisprezece purceluși. Cel de-al doisprezecelea purceluș, era slab și prăpădit, că nu putea ieși din noroi. Moșul îl prinse și îl băgă în traistă. Mare a fost bucuria babei, care l-a tratat ca pe copilul ei. 

Așa începe - Povestea porcului....

      Într-o zi, împăratul a anunţat că vrea să-şi cunune fata cu cel care va face un pod decorat cu mii şi mii de nestemate, iar dacă nu va reuşi să-l facă, atunci i se va tăia capul celui care a îndrăznit. De dorinţa împăratului a auzit şi porcul, care le-a spus părinţilor că vrea şi el să încerce.
      Atunci, moşul l-a luat şi s-a dus cu el la împărăţie, unde împăratul a acceptat dorinţa acestuia şi i-a permis să facă podul, dar i-a spus să-l termine într-o zi, dacă mai vrea să-i stea capul pe umeri. Spre uimirea tuturor, podul era făcut a doua zi dimineaţa, iar cocioaba sărăcăcioasă a moşnegilor se transformase într-un palat mai uimitor şi mai strălucitor decât al împăratului. Împăratul nu a mai avut ce să facă şi şi-a dat fata de soţie porcului. După un timp, tânăra împărăteasă s-a dus în vizită la părinţii ei şi le-a zis că bărbatul ei îşi lepăda noaptea pielea de porc şi devenea un fecior de împărat foarte frumos. Împăratul a sfătuit-o să nu facă nimic, dar împărăteasa a învăţat-o să ardă pielea de porc, ca să scape de ea. Atunci bărbatul ei s-a trezit înspăimântat şi a certat-o pentru ce a făcut, i-a spus că îl cheamă Făt-Frumos şi locuieşte la Mănăstirea-de-Tămâie, iar un vârtej înfricoşat l-a ridicat şi s-a făcut nevăzut. Un cerc de fier îi încinsese prinţesei mijlocul, iar ca acesta să plesnească şi să se nască pruncul pe care-l aştepta trebuia ca el să pună mâna lui dreaptă pe cercul de fier.
      Într-o zi, împăratul a anunţat că vrea să-şi cunune fata cu cel care va face un pod decorat cu mii şi mii de nestemate, iar dacă nu va reuşi să-l facă, atunci i se va tăia capul celui care a îndrăznit. De dorinţa împăratului a auzit şi porcul, care le-a spus părinţilor că vrea şi el să încerce.
      Atunci, moşul l-a luat şi s-a dus cu el la împărăţie, unde împăratul a acceptat dorinţa acestuia şi i-a permis să facă podul, dar i-a spus să-l termine într-o zi, dacă mai vrea să-i stea capul pe umeri. Spre uimirea tuturor, podul era făcut a doua zi dimineaţa, iar cocioaba sărăcăcioasă a moşnegilor se transformase într-un palat mai uimitor şi mai strălucitor decât al împăratului. Împăratul nu a mai avut ce să facă şi şi-a dat fata de soţie porcului. După un timp, tânăra împărăteasă s-a dus în vizită la părinţii ei şi le-a zis că bărbatul ei îşi lepăda noaptea pielea de porc şi devenea un fecior de împărat foarte frumos. Împăratul a sfătuit-o să nu facă nimic, dar împărăteasa a învăţat-o să ardă pielea de porc, ca să scape de ea. Atunci bărbatul ei s-a trezit înspăimântat şi a certat-o pentru ce a făcut, i-a spus că îl cheamă Făt-Frumos şi locuieşte la Mănăstirea-de-Tămâie, iar un vârtej înfricoşat l-a ridicat şi s-a făcut nevăzut. Un cerc de fier îi încinsese prinţesei mijlocul, iar ca acesta să plesnească şi să se nască pruncul pe care-l aştepta trebuia ca el să pună mâna lui dreaptă pe cercul de fier.
     Podul cel minunat a dispărut şi el, iar palatul s-a transformat din nou în cocioabă. Supărată că a ascultat de sfatul cel rău, prinţesa a plecat la drum să-şi caute bărbatul. A întâlnit-o pe Sfânta Miercuri, care a hrănit-o şi i-a dat o furcă de aur care torcea singură, apoi, după un an de zile, a cunoscut-o şi pe Sfânta Vineri, de la care a primit o vârtelniţă de aur care depăna singură. Aceasta a îndrumat-o spre sora lor mai mare, Sfânta Duminică, iar aceasta a chemat toate vietăţile şi le-a întrebat unde este Mănăstirea-de-Tămâie. Doar un ciocârlan şchiop a ştiut să îi zică, iar sfânta i-a poruncit să o ducă pe prinţesă acolo.
      Abia după un alt an de călătorie au ajuns la Mănăstirea-de-Tămâie, într-un tărâm fermecat. Ciocârlanul a învăţat-o pe prinţesă să se ducă la o fântână şi să scoată obiectele magice primite de la sfinte. O slujnică a văzut-o acolo şi i-a spus stăpânei sale, care era chiar vrăjitoarea Ştirba-baba-cloanţa, Talpa-Iadului, care-l fermecase pe Făt-Frumos. Aceasta a vrut şi ea să vadă minunăţiile şi a chemat-o pe prinţesă la palat. Biata prinţesă şi-a dat pe rând cele trei daruri, în schimbul unor nopţi lângă soţul ei. Spera ca acesta să-i pună mâna pe cercul de fier şi să poată naşte copilul. Dar vrăjitoarea îi pusese lui Făt-Frumos ceva în lapte ca să doarmă, deci acesta nu a auzit-o în primele două nopţi. Abia în a treia noapte împăratul nu a mai băut laptele, fiindcă un credincios al său văzuse totul şi i-a spus ce s-a întâmplat. De data aceasta, el a auzit-o pe împărăteasă şi şi-a pus mâna pe cerc, iar împărăteasa a născut numaidecât pruncul. Ea i-a povestit bărbatului ei prin ce a trecut, iar acesta a pedepsit-o pe hârca de babă care-l prefăcuse în purcel.
      Cei doi s-au întors acasă şi au făcut nuntă mare, spre bucuria moşnegilor şi a părinţilor împărătesei.

                 “Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit.“

Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Povestea unui om leneș, de Ion Creangă

      Într-un sat trăia odată un mare leneș, încât nu-și mesteca nici mâncarea din gură. Și cu toate că sătenii au dorit să-l ajute și să-l scoată din lenevie, acest lucru nu s-a întâmplat.

     Într-o zi, sătenii se gândesc să scape satul de acest leneș, să nu se mai ia și alții după el, îl pun în căruță cu gândul de a-l duce la spânzurătoare. Pe drum, ei se întâlnesc cu o doamnă care crede că leneșul este bolnav și îi întreabă pe oameni unde au plecat cu el.

     Când a aflat adevărul, doamna s-a oferit să-l ia acasă pe leneș și să-l pună în hambarul ei care era plin cu posmagi, din care bărbatul să mănânce până la sfârșitul vieții.

     Leneșul însă a întrebat-o pe doamnă dacă posmagii sunt muiații, pentru că el nu este dispus să îi înmoaie. Auzind una ca asta, femeia îi lasă pe săteni să plece cu leneșul și să facă ce aveau de gând. 

              Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Moș Ion Roată și Vodă Cuza, de Ion Creangă

 

     Ţara freamătă de emoţie. Mitropoliţi, episcopi, boieri şi ţărani de frunte iau parte la Divanul ad-hoc. Aici, se află şi Moş Ion Roată, ţăran cinstit şi cuviincios, dar şi neîncrezător în meşteşugul vorbelor boiereşti.

      Acesta, cu înţelepciune, roagă pe boierul tânăr ce vorbea cu însufleţire, să fie mai aproape de graiul moldovenesc, să folosească vorbe şi pe înţelesul omului simplu.
Vorbele lui Moş Ion Roată deranjează şi un boier oarecare îl jigneşte profund pe ţăranul de frunte. Acesta, cu adâncă cuviinţă, nepierzându-se cu firea, vorbeşte în dulcele grai moldovenesc, arătându-şi mâinile spre toţi, deoarece acestea ofereau traiul îmbelşugat al boierilor.Dacă toţi boierii se simt jigniţi, domnul Vodă Cuza îi întinde mâna cu onoare ţăranului de frunte, fiind mândru că ţara are asemenea oameni.
Unirea a urmat firesc, iar la câţiva ani buni, timpul îi aduce iarăşi la un loc pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată.

     Ţăranul de frunte cade în genunchi, cu toată vârsta sa, în faţa domnitorului, cerând dreptate. Vodă Cuza, numindu-l: ,, prieten şi tovarăş vechi" îl îndeamnă la cuvânt. Cu lacrimi în ochi, Moş Ion Roată povesteşte, în dulcele grai moldovenesc, câte i-a făcut boierul în tot acest amar de vreme: l-a adus la sapă de lemn, scuipându-i şi obrazul când îi trecuse pragul pentru a cere dreptate.

     Domnitorul îi lasă dar de bani lui Moş Ion Roată, dar aceştia sunt insuficienţi pentru sufletul lui. Frumos, cald şi cu-adâncă răscolire îşi întreabă domnitorul ce va face cu ruşinea pricinuită.La asemenea cuvânt, gestul domnitorului putea fi doar unul: sărută obrazul scuipat. Astfel, grosolănia boierului oarecare este rasă de nobleţea şi curăţenia dată doar oamenilor aleşi.

             Pe săptămâna viitoare !!!👦👧

Moș Ioan Roată și Unirea, de Ion Creangă

 

„ Unde-i unul nu-i putere,

La nevoi și la durere;

          Unde-s mulți puterea crește,

      Și dușmanul nu sporește.”

     Boierii moldoveni se pregăteau să facă Unirea Moldovei cu Țara Românească. Au chemat la Iași. câțiva țărani fruntași. Când au ajuns, i-au îmbrăcat frumos și i-au dat în seama unui boier, care trebuia să le explice de ce au fost chemați.

    Boierul le spune că trebuie să facă Unirea, pentru întărirea neamului românesc, să fie o singură țară, au același grai, credință, port. O parte din țărani au înțeles, dar Ioan Roată, nu. Deoarece nimeni nu-i băga în seamă, pe țărani, credea că treaba asta se putea face fără ei. Boierul, cu răbdare, îi răspunde că acele vremuri au trecut, nu mai fac boierii ce vor, acum toată lumea trebuia să ia parte la treburile țării. Toți aveau îndatori și drepturi. Moș Ioan Roată, îi zise că el tot nu a înțeles. 

     Atunci, boierul îi scoate pe toți în grădină, se așeză în mijlocul lor și îi ceru lui moș Ioan să-i aducă un bolovan foarte mare. Moș Ioan se duce, dar nu a reușit să-l aducă. Atunci boierul, trimite în ajutor, vreo câțiva țărani. Împreună au urnit bolovanul și l-au adus lângă boier. Mulțumit, boierul, le spuse că așa e cu Unirea, ce nu poate face unul, reușesc mai mulți, unindu-și forțele. Acum a crezut că au înțeles toți, dar moș Ioan, spuse că nu a înțeles. Boierul tulburat, îi cere să îi explice.

    Moș Ioan, îi spune că el ca orice boier, a dat poruncă să fie adus bolovanul, nu a pus și el umărul, așa cum zicea că treaba va fi împărțită la toți. El a înțeles că în loc să aducă, fiecare țăran piatra lui, trebuie să se unească, să aducă o stâncă, numai ei - țăranii. Atunci, ceilalți, s-au gândit că moș Ioan are dreptate. Boierul a trecut totul sub tăcere și a început cu glumele, ca să uite ce a spus moș Ioan Roată.

                              Pe săptămâna viitoare !!!👧👦

Prostia omenească, de Ion Creangă

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

     Era o dată un bărbat însurat care stătea în aceeași casă cu nevasta lui cam proastă și cu soacra care nu era nici ea prea deșteaptă.
     Într-o zi, bărbatul plecă de acasă și femeia își puse bebelușul într-o albie lângă sobă și legănându-l, acesta adormi. Ea văzu pe hornul sobei un drob de sare și temându-se că pisica s-ar putea sui pe horn să doboare drobul peste copil și să-l omoare, începu să țipe și să plângă. Mama ei veni imediat și după ce află povestea drobului de sare, începu și ea să văicărească.
     Între timp veni acasă și bărbatul și auzindu-le plângând și țipând le întrebă ce au. Femeile îi spuseră povestea și după ce ascultă le spuse că nu a mai văzut proaste ca ele. De necaz bărbatul plecă în lume să vadă dacă găsește oameni mai proști ca cele două femei.
     Mergând el pe drum vede un om care încerca să bage lumina soarelui în casă cu un vas gol. Bărbatul se minună de atâta prostie și după ce îi explică ce să facă ca să aibă soare în casă, plecă mai departe. Merse mai departe și văzu un om care încerca să scoată pe ușă carul pe care îl construise în casă. Se minună iar de atâta prostie și după ce îi spuse să desfacă carul în bucăți, merse mai departe.
     Din nou vede bărbatul o mare prostie. El vede un om care voia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țap. Omul îl învață să pună nucile într-un vas și apoi să le arunce singur în pod. Merge el mai departe și vede un bărbat care voia să urce vaca pe șură ca să mănânce fân. Omul se minunează iar de atâta prostie și îl învață să se urce pe șură și să arunce fânul jos ca să-l mănânce vaca.
     Atunci bărbatul se gândește că mai probabil era să se urce pisica pe horn și să doboare drobul, decât ceea ce încercau acești oameni pe care îi văzuse pe drum. El se întoarce acasă și trăi alături de nevastă și soacră pe care îi consideră mai deștepți decât pe oamenii cu care se întâlnise.

                                          Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Inul și cămeșa, de Ion Creangă

 

     Astăzi o să vă povestesc despre discuția dintre o cămeșă și o plantă, iar planta îi spunea că sunt înrudite. 

     Începutul existenței cămășii, a fost când din semințele de in au ieșit plantele, care mai târziu au făcut floricele albastre. Când plantele au ajuns la maturitate, oamenii le-au cules și le-au pus la uscat, la soare. După aceea, le-au pus pe țoluri, preșuri să le bată, să se scuture sămânța de in, tulpinile au fost puse în apă, la baltă în topitoare. Inul a stat la putrezit vreo zece zile, pentru a rămâne numai parte cu fibre.

    După ce a fost scos din topitoare, l-au dus iar la uscat, când s-a uscat, femeile l-au melițat, răgilat, periat. A rezultat fuiorul de fibre de in, pe care femeile l-au făcut caier, l-au pus în furcă, l-au tors obținând ața. Ața au albit-o cu leșie, au făcut urzeala pentru pânză, au țesut în război pânza. Pânza a fost din nou albită, uscată, croită, cusută și a ieșit cămeșa.

     Cămeșa era foarte uimită de tot ce auzise, dar planta zise că nu a terminat. Când cămeșa va fi uzată, resturile sale vor ajunge la bolnavii din spitale, răniții din bătălii, fabrica de hârtie. Cămeșa a înțeles că nu toate sunt de la început așa cum le vedem și nici nu rămân așa pentru totdeauna. Inul și cămeșa au fost de acord în această privință.

     Inul a întărit spusele cămeșii, arătând că gardul a fost cândva pădure, mătasea frunze de dud pe care au mâncat-o viermii de mătase. Povestea se încheie cu o poezie populară despre pânza rară țesută de femeile leneșe.

                                      Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧