Povestea unui om leneș, de Ion Creangă

      Într-un sat trăia odată un mare leneș, încât nu-și mesteca nici mâncarea din gură. Și cu toate că sătenii au dorit să-l ajute și să-l scoată din lenevie, acest lucru nu s-a întâmplat.

     Într-o zi, sătenii se gândesc să scape satul de acest leneș, să nu se mai ia și alții după el, îl pun în căruță cu gândul de a-l duce la spânzurătoare. Pe drum, ei se întâlnesc cu o doamnă care crede că leneșul este bolnav și îi întreabă pe oameni unde au plecat cu el.

     Când a aflat adevărul, doamna s-a oferit să-l ia acasă pe leneș și să-l pună în hambarul ei care era plin cu posmagi, din care bărbatul să mănânce până la sfârșitul vieții.

     Leneșul însă a întrebat-o pe doamnă dacă posmagii sunt muiații, pentru că el nu este dispus să îi înmoaie. Auzind una ca asta, femeia îi lasă pe săteni să plece cu leneșul și să facă ce aveau de gând. 

              Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Moș Ion Roată și Vodă Cuza, de Ion Creangă

 

     Ţara freamătă de emoţie. Mitropoliţi, episcopi, boieri şi ţărani de frunte iau parte la Divanul ad-hoc. Aici, se află şi Moş Ion Roată, ţăran cinstit şi cuviincios, dar şi neîncrezător în meşteşugul vorbelor boiereşti.

      Acesta, cu înţelepciune, roagă pe boierul tânăr ce vorbea cu însufleţire, să fie mai aproape de graiul moldovenesc, să folosească vorbe şi pe înţelesul omului simplu.
Vorbele lui Moş Ion Roată deranjează şi un boier oarecare îl jigneşte profund pe ţăranul de frunte. Acesta, cu adâncă cuviinţă, nepierzându-se cu firea, vorbeşte în dulcele grai moldovenesc, arătându-şi mâinile spre toţi, deoarece acestea ofereau traiul îmbelşugat al boierilor.Dacă toţi boierii se simt jigniţi, domnul Vodă Cuza îi întinde mâna cu onoare ţăranului de frunte, fiind mândru că ţara are asemenea oameni.
Unirea a urmat firesc, iar la câţiva ani buni, timpul îi aduce iarăşi la un loc pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată.

     Ţăranul de frunte cade în genunchi, cu toată vârsta sa, în faţa domnitorului, cerând dreptate. Vodă Cuza, numindu-l: ,, prieten şi tovarăş vechi" îl îndeamnă la cuvânt. Cu lacrimi în ochi, Moş Ion Roată povesteşte, în dulcele grai moldovenesc, câte i-a făcut boierul în tot acest amar de vreme: l-a adus la sapă de lemn, scuipându-i şi obrazul când îi trecuse pragul pentru a cere dreptate.

     Domnitorul îi lasă dar de bani lui Moş Ion Roată, dar aceştia sunt insuficienţi pentru sufletul lui. Frumos, cald şi cu-adâncă răscolire îşi întreabă domnitorul ce va face cu ruşinea pricinuită.La asemenea cuvânt, gestul domnitorului putea fi doar unul: sărută obrazul scuipat. Astfel, grosolănia boierului oarecare este rasă de nobleţea şi curăţenia dată doar oamenilor aleşi.

             Pe săptămâna viitoare !!!👦👧

Moș Ioan Roată și Unirea, de Ion Creangă

 

„ Unde-i unul nu-i putere,

La nevoi și la durere;

          Unde-s mulți puterea crește,

      Și dușmanul nu sporește.”

     Boierii moldoveni se pregăteau să facă Unirea Moldovei cu Țara Românească. Au chemat la Iași. câțiva țărani fruntași. Când au ajuns, i-au îmbrăcat frumos și i-au dat în seama unui boier, care trebuia să le explice de ce au fost chemați.

    Boierul le spune că trebuie să facă Unirea, pentru întărirea neamului românesc, să fie o singură țară, au același grai, credință, port. O parte din țărani au înțeles, dar Ioan Roată, nu. Deoarece nimeni nu-i băga în seamă, pe țărani, credea că treaba asta se putea face fără ei. Boierul, cu răbdare, îi răspunde că acele vremuri au trecut, nu mai fac boierii ce vor, acum toată lumea trebuia să ia parte la treburile țării. Toți aveau îndatori și drepturi. Moș Ioan Roată, îi zise că el tot nu a înțeles. 

     Atunci, boierul îi scoate pe toți în grădină, se așeză în mijlocul lor și îi ceru lui moș Ioan să-i aducă un bolovan foarte mare. Moș Ioan se duce, dar nu a reușit să-l aducă. Atunci boierul, trimite în ajutor, vreo câțiva țărani. Împreună au urnit bolovanul și l-au adus lângă boier. Mulțumit, boierul, le spuse că așa e cu Unirea, ce nu poate face unul, reușesc mai mulți, unindu-și forțele. Acum a crezut că au înțeles toți, dar moș Ioan, spuse că nu a înțeles. Boierul tulburat, îi cere să îi explice.

    Moș Ioan, îi spune că el ca orice boier, a dat poruncă să fie adus bolovanul, nu a pus și el umărul, așa cum zicea că treaba va fi împărțită la toți. El a înțeles că în loc să aducă, fiecare țăran piatra lui, trebuie să se unească, să aducă o stâncă, numai ei - țăranii. Atunci, ceilalți, s-au gândit că moș Ioan are dreptate. Boierul a trecut totul sub tăcere și a început cu glumele, ca să uite ce a spus moș Ioan Roată.

                              Pe săptămâna viitoare !!!👧👦

Prostia omenească, de Ion Creangă

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

     Era o dată un bărbat însurat care stătea în aceeași casă cu nevasta lui cam proastă și cu soacra care nu era nici ea prea deșteaptă.
     Într-o zi, bărbatul plecă de acasă și femeia își puse bebelușul într-o albie lângă sobă și legănându-l, acesta adormi. Ea văzu pe hornul sobei un drob de sare și temându-se că pisica s-ar putea sui pe horn să doboare drobul peste copil și să-l omoare, începu să țipe și să plângă. Mama ei veni imediat și după ce află povestea drobului de sare, începu și ea să văicărească.
     Între timp veni acasă și bărbatul și auzindu-le plângând și țipând le întrebă ce au. Femeile îi spuseră povestea și după ce ascultă le spuse că nu a mai văzut proaste ca ele. De necaz bărbatul plecă în lume să vadă dacă găsește oameni mai proști ca cele două femei.
     Mergând el pe drum vede un om care încerca să bage lumina soarelui în casă cu un vas gol. Bărbatul se minună de atâta prostie și după ce îi explică ce să facă ca să aibă soare în casă, plecă mai departe. Merse mai departe și văzu un om care încerca să scoată pe ușă carul pe care îl construise în casă. Se minună iar de atâta prostie și după ce îi spuse să desfacă carul în bucăți, merse mai departe.
     Din nou vede bărbatul o mare prostie. El vede un om care voia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țap. Omul îl învață să pună nucile într-un vas și apoi să le arunce singur în pod. Merge el mai departe și vede un bărbat care voia să urce vaca pe șură ca să mănânce fân. Omul se minunează iar de atâta prostie și îl învață să se urce pe șură și să arunce fânul jos ca să-l mănânce vaca.
     Atunci bărbatul se gândește că mai probabil era să se urce pisica pe horn și să doboare drobul, decât ceea ce încercau acești oameni pe care îi văzuse pe drum. El se întoarce acasă și trăi alături de nevastă și soacră pe care îi consideră mai deștepți decât pe oamenii cu care se întâlnise.

                                          Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Inul și cămeșa, de Ion Creangă

 

     Astăzi o să vă povestesc despre discuția dintre o cămeșă și o plantă, iar planta îi spunea că sunt înrudite. 

     Începutul existenței cămășii, a fost când din semințele de in au ieșit plantele, care mai târziu au făcut floricele albastre. Când plantele au ajuns la maturitate, oamenii le-au cules și le-au pus la uscat, la soare. După aceea, le-au pus pe țoluri, preșuri să le bată, să se scuture sămânța de in, tulpinile au fost puse în apă, la baltă în topitoare. Inul a stat la putrezit vreo zece zile, pentru a rămâne numai parte cu fibre.

    După ce a fost scos din topitoare, l-au dus iar la uscat, când s-a uscat, femeile l-au melițat, răgilat, periat. A rezultat fuiorul de fibre de in, pe care femeile l-au făcut caier, l-au pus în furcă, l-au tors obținând ața. Ața au albit-o cu leșie, au făcut urzeala pentru pânză, au țesut în război pânza. Pânza a fost din nou albită, uscată, croită, cusută și a ieșit cămeșa.

     Cămeșa era foarte uimită de tot ce auzise, dar planta zise că nu a terminat. Când cămeșa va fi uzată, resturile sale vor ajunge la bolnavii din spitale, răniții din bătălii, fabrica de hârtie. Cămeșa a înțeles că nu toate sunt de la început așa cum le vedem și nici nu rămân așa pentru totdeauna. Inul și cămeșa au fost de acord în această privință.

     Inul a întărit spusele cămeșii, arătând că gardul a fost cândva pădure, mătasea frunze de dud pe care au mâncat-o viermii de mătase. Povestea se încheie cu o poezie populară despre pânza rară țesută de femeile leneșe.

                                      Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

     

     

Cinci pâini, de Ion Creangă

 

     Într-o vară, călătoreau doi oameni. La un moment dat, au poposit la umbră, lângă o fântână, pentru a se hrăni. Unul avea trei pâini, celălalt avea două pâini. Când au început a se ospăta, apare al treilea drumeț, care îi salută. Aceștia îl invitară la masă, drumețul se ospătă, apoi au băut apă rece din fântână și drept răsplată, le-a dat cinci lei, din întâmplare celui care avusese trei pâini.

     După ce plecă drumețul, cei doi au mai zăbovit la umbră. Cel cu trei pâini, îi dădu celuilalt, doi lei motivând că a avut două pâini. Celălalt se supără, fiindcă dora să se împartă, banii jumătate. Au apărut neînțelegeri și au plecat la judecător.

     Pornesc la drum către judecată. Povestesc ei pricina neînțelegerii, iar judecătorul îl întreabă pe cel cu două pâini, cât crede el că i se cuvine. Acesta răspunde că după dreptate, banii trebuiau împărțiți în două. Judecătorul răspunde că dacă e după dreptate, trebuie să mai dea un leu celui cu trei pâini. Cel cu două pâini, se arătă foarte nemulțumit, iar judecătorul îi răspunde pe înțelesul lui.

     Îi întrebă dacă fiecare a mâncat pâine în mod egal, au răspuns că așa a fost. Apoi, dacă s-a împărțit fiecare pâine în trei bucăți egale, atât câți fuseseră ei. În concluzie cel cu trei pâini, ar fi avut nouă bucăți, iar cel cu două pâini, ar fi avut șase bucăți. În total au fost cincisprezece bucăți, atunci fiecare a mâncat câte cinci bucăți. Asta însemnă că cel cu trei pâini, i-a dat drumețului patru bucăți din cele nouă. Așadar, celui cu trei pâini i se cuvin, patru lei, un leu pentru fiecare bucată.

    Cel cu două pâini, îi înapoie tovarășului său un leu și plecă rușinat. Cel cu trei pâini uimit de așa judecata dreaptă, zise că de-ar fi toți judecătorii așa, cei care nu au dreptate, nu ar mai veni la judecată.

                        „Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.”

                               Pe săptămâna viitoare !!!!👦👧

Vizită, de I.L. Caragiale

 

     După cum ați văzut imaginea, astăzi o să vă povestesc despre Ionel Popescu, un băiețel de opt anișori, foarte drăguț.

      

      Naratorul îi face o vizită dnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicite pentru onomastica fiului ei, Ionel Popescu, ducându-i în dar o minge foarte mare din cauciuc si elastică. Darul face multă plăcere prietenei sale dar și copilului, care era îmbrăcat în uniformă. Cei doi vorbesc despre vreme, agricultură, musafirul își exprimă regretul că nu a mai văzut-o la petreceri, plimbări, teatru. Dna Popescu îi răspunde că se ocupă de educația copilului. 

      Dintr-o odaie alăturată se aude menajera speriată, care strigă deoarece Ionel vărsă spirtul de la mașina de cafea. De aici, încep isprăvile maiorului de roșiori:

• se suie pe un cal de jucărie;
• sună din trâmbiță și cu o mână bate toba, musafirul intervine și spune că maiorii conduc soldați la luptă, nu bat toba și suflă în trâmbiță;
• scoate sabia din teacă și începe să comande, atacând strașnic tot ce-i iese în cale, fiind gata să o răstoarne pe jupâneasă, care aducea cafeaua și dulceața;
• o lovește pe mama sa cu spada, care intervine în ajutorul jupânesei, sub ochiul drept.

     Mama sa nu este prea afectată de cele întâmplate, care ar fi putut să ducă la un accident cu urmări grave, îl ia în brațe pe maior și îl sărută, dându-i apă la moară băiatului.

    Musafirul după ce servește dulceață, cere voie politicos să fumeze la cafea. Dna Popescu îi dă permisiunea, zicând că și maiorului îi place. Musafirul spune că nu este bine pentru copil, tutunul fiind otravă. Ionel îi întoarce vorba și îl întreabă atunci de ce fumează. Ionel dispare cu cheseaua de dulceață în vestibul, apoi revine și se servește din tabacheră cu o țigară, cerând un foc.

     Mama râzând îi face musafirului cu ochiul, îndemnând să-l servească. Ionel Popescu, se plimba prin cameră, fumând până la filtru. Apoi ia mingea și începe să se joace, mama sa îl roagă să fie atent, dar maiorul de necaz trântește mingea de parchet și varsă ceașca cu cafea pe costumul musafirului. Deodată băiatul se albește la față și leșină din cauza țigării fumate. Musafirul îl stropește cu apă rece, desfăcându-i costumul la gât și la piept. Când își revine, musafirul îi spune să nu mai fumeze, apoi încheie vizita și pleacă acasă. 

     Finalul acestei vizite de neuitat, este marcată de dulceața găsită în șoșoni, de către narator, atunci a înțeles de ce ieșise Ionel Popescu în vestibul cu dulceața.

                                   Pe săptămâna viitoare 👦👧 !!!!!