Tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte, de P. Ispirescu

Au fost odată ca niciodată un împărat și o împărăteasa care erau tineri, frumoși și bogați, dar nu aveau copii. Au umblat ei mult până au găsit un unchiaș dibaci care le-a dat niște leacuri si, după ce le-au luat, împărăteasa a rămas însărcinată. Înainte de a se naște copilul însă, acesta s-a pornit pe un plâns de nu se mai oprea. Până nu i-a făgăduit tatăl său că îi va da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, n-a tăcut. Cum îi făgădui, tăcu și se născu.

      Făt-Frumos era deștept și îndrăzneț, ce învățau alții într-un an el învăța într-o lună și împăratul era tare fericit, murea și învia de bucurie. Dar, când împlini cincisprezece ani, îi ceru ceea ce îi promisese la naștere, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Împăratul zise că i-a făcut promisiunea doar ca să-l împace și că nu are de unde sa ii dea un asemenea lucru. Atunci, Făt-Frumos hotărî să plece el să găsească ce i se promisese. Căută întâi in grajdurile împărătești un cal voinic si iute, dar pe care punea mâna acela cădea la pământ. Numai unul, slab si bubos, rămase în picioare. Începu sa îl hrănească cu orz fiert în lapte, apoi caută hainele și armele din tinerețe ale împăratului, le curăță și le făcu să strălucească. Văzând asta, calul se scutură, îi căzură și lui bubele și rămase un cal gras, trupeș cu patru aripi.

      Porniră la drum, conduși de împăratul și împărăteasa, de boierii cei mari și cei mici, de ostași și toți slujitorii curții…După ce ieșiră din împărăție ajunseră în pustietate și au mers ei ce au mers până au ajuns la moșia Gheunoaiei, o femeie transformată de blestemele părinților pe care nu îi asculta, ci îi tot necăjea. Gheunoaia se lupta cu Făt-Frumos, dar acesta o învinse și așa se întâmpla si cu Scorpia, sora Gheunoaiei, când ajunseră și pe pământurile acesteia.

         Plecând ei mai departe ajunseră la un câmp cu flori frumos mirositoare. Calul îl învață pe Făt-Frumos ce sa facă și acesta îl ascultă. Trecând de câmpul acela, ajunseră la o pădure plina de fiare sălbatice, in mijlocul căreia se afla un palat. Calul deschise aripile si zbura peste pădure, coborând chiar in curtea palatului. Aici se afla tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

În curte era o zâna subțirică  drăgălașă și frumoasă. Îi spuse ce caută, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, și ea îi răspunse că a găsit ce căuta. Îl pofti în palat, acolo le afla și pe cele două surori ale zânei. Făt-Frumos rămase acolo, dar după o vreme, le însoți cu cea mai mica dintre surori. Zânele ii spuseră că de acum poate să meargă fără teamă în pădure, să vâneze și pe oriunde poftește, numai in Valea Plângerii să nu meargă, că nu va fi bine de el.

Petrecu el multa vreme acolo, într-un trai tihnit, bucurându-se de frumusețea florilor și curățenia aerului, de pace și înțelegere cu soția și cu cumnatele sale. Nici nu își dădea seama cat timp trecuse de când sosise acolo, pentru ca rămânea mereu tânăr. Într-o zi, însă pe când era la vânătoare, porni in urmărirea unui iepure și ajunse, fără sa bage de seama, in Valea Plângerii.

Dintr-o dată îl apucă un dor cumplit de mama și de tatăl lui. Le spuse zânelor că se duce să-i vadă și degeaba îi spuseră ele ca ai lui nu mai trăiesc de sute de ani, el își lua calul și plecă spre casa părintească. Pe drum nu mai cunoscură locurile. Unde fusese pustiu, erau orașe, unde fuseseră păduri, erau câmpii, iar oamenii spuneau ca auziseră de Scorpie sau de Gheunoaie numai de la stră-stră-bunicii lor si socoteau ca erau doar niște povesti.

Pe măsură ce se apropia de împărăția lui, Făt-Frumos îmbătrânea văzând cu ochii. Pe aici nu mai era tinerețe fără bătrânețe… Când ajunse, barba albă îi ajungea până la genunchi și el abia umbla. Palatele erau dărâmate, cu buruieni crescute pe ele…Se uita peste tot și găsi într-un loc o lada jerpelită. O deschise și din ea ieși Moartea lui, care se uscase de când îl tot aștepta. Îi trase o palma și Făt-Frumos căzu îndată mort la pământ și se prefăcu in țărână.

Prâslea cel voinic și merele de aur, P. Ispirescu

 

    

     Un împărat cu trei feciori avea în grădină un măr cu mere de aur, din care nu apucase să guste niciodată pentru că de fiecare dată venea un hoț şi le fura.

     După ce frații mai mari nu reușesc să prindă hoțul, face o încercare şi băiatul cel mai mic. Prâslea. Acesta rămâne treaz peste noapte și, deși nu prinde hotul, măcar poate să îi ducă a doua zi de dimineață câteva mere împăratului.

     Apoi, cei trei frați pornesc după hoțul de mere, pe urma de sânge lăsată de acesta. Ajungând la o prăpastie, doar Prâslea coboară în ea, pe tărâmul celălalt, unde găsește un palat de aramă. În palat se aflau trei surori, fete de împărat, care fuseseră răpite de zmei, pentru a le lua de soții. Prâslea îi înfruntă și îi învinge pe zmei și, cu ajutorul fraților săi, scoate fetele din prăpastie. Rămas singur, abandonat de frații săi care încercaseră să îl omoare, Prâslea vede un balaur care ataca niște pui de zgripțuroaica. Drept mulțumire pentru că îi salvează puii, zgripsoroaica îl readuce pe băiat pe tărâmul lui.

     Aici, el află că fetele cele mari se măritaseră cu frații lui, iar fata cea mică se va mărita cu cel care îi va aduce o furcă cu caierul și fusul de aur, care să toarcă singură. Auzind asta, Prâslea, care avea aceste obiecte de pe celălalt tărâm, de la zmeu, i le trimite fetei prin intermediul argintarului. Fata își dă în acest fel seama că Prâslea a ieșit din prăpastie. Pentru a fi sigură, însă, ea îi mai cere argintarului și o cloșcă cu puii de aur și, apoi, pe meșterul care făcuse obiectele de aur.

     După ce este recunoscut de fată și de împărat, Prâslea le povestește acestora tot ce i s-a întâmplat. Deși împăratul vrea să îi pedepsească pe frații mai mari, Prâslea cere ca aceștia să își primească pedeapsa de la Dumnezeu. Ca urmare, cei trei feciori ies la poarta palatului și trag fiecare cu arcul o săgeată în sus: când săgețile feciorilor mai mari cad vin în jos, îi lovesc pe aceștia direct în creștetul capului și îi omoară, în timp ce lui Prâslea nu i se întâmpla nimic. În final, împăratul îi înmormântează pe feciorii mai mari și apoi face nunta fetei cu Prâslea.

Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă

     Într-un sat locuiau doi fraţi , amândoi însuraţi. Cel mare era harnic şi grijuliu însă cel mic era sărac şi avea o mulţime de copii. Fratele mai mic avea o soţie bună la suflet, iar cel mare avea o soţie zgârcită şi nu avea copii. Cel mic avea o pereche de boi buni la muncă, dar nu avea car aşa că insista mereu la fratele său să-i mai lase carul.

     Soţia celui mare încerca să-l convingă să nu îi mai dea carul fratelui său deoarece îl va strica. Într-o zi , convins de soţia sa îi spuse fratelui său mai mic, să îşi vândă boii şi să-şi cumpere alţii mai mici, iar din banii rămaşi să-şi cumpere un car. Aşa a şi făcut. Îşi ia boii de frânghie înspre iarmaroc. Pe drum, Dănilă Prepeleac, că aşa i se spunea în tot satul, se întâlneşte cu un om care venea din târg cu un car nou. El îi propune să facă schimbul, să-i de-a boii şi să ia carul care mergea la vale singur. Cei doi fac schimbul. Omul cu boii pleacă spre casă iar Dănilă rămâne în drum deoarece carul nu mergea şi la deal.

     Deodată vede un alt om care se ducea iute spre târg pentru a vinde o capră. Aceştia fac schimbul mai greu deoarece acesta spune că, capra lui e bună de lapte. Dănilă pleacă mai departe în urma schimbului făcut. Capra se dă greu la drum trăgând în dreapta şi-n stânga şi-napoi chinuindu-l pe Dănilă Prepeleac, dar chinul nu i- fost lung că apare un om pe drum cu o gâscă în braţe de la târg. Ei îşi dau bineţe şi Dănilă îi propune să facă schimbul. Omul cu gâsca îşi laudă marfa că este gâscan, nu gâscă. După negocieri Prepeleac mărită capra, îşi i-a gâscanul şi pleacă înspre târg.

     Ajuns în târg gâscanul începe a găgăi, iar Prepeleac de gălăgie spune că îl însoară. Aşa a şi făcut. La dat în schimbul unei pungi cu baiere pe care şi-a pus-o în gât şi îşi zice: ''Dintr-o pereche de boi am rămas c-o pungă goală, măi, măi, măi, măi''.

     După ce zăboveşte prin târg se întoarce acasă, poveşteşte fratelui său cum dintr-o pereche de boi s-a ales cu o pungă a pustiu. Fratele său i-a zis că este un mare nătărău. Dănilă gândindu-se la cei de acasă insistă la fratele său să-i mai dea boii şi carul pentru a aduce lemne din pădure. Fratele său îl avertizează că este pentru ultima oară.
În pădure acesta chiteşte un copac mare pe care îl taie, îl doboară în car şi peste boi pe care i-a omorât. Văzând prostia pe care a făcut-o îşi face un plan să împrumute şi iapa fratelui, să fugă în lume, să uite de nevastă şi copii. În buimăceala lui prin pădure a dat peste un eleşteu unde a văzut nişte lişiţe, lişiţe după care a aruncat cu toporul. Toporul s-a dus la fund. Ajuns la fratele lui cârpeşte o minciună precum în pădure a ploat, este mâzcă, gheaţă şi va trebuie să mâne boii călare. Fratele său plictisit de el îi dă şi iapa cu care Dănilă fuge imediat până la eleşteu şi îşi zice că acolo înalţă o mănăstire cum i-a spus fratele său că era bun de călugăr. Face o cruce din lemn, o înfige în pământ şi apoi caută lemn pentru construcţie.

     Totul era bine până când iese dracul din iaz spunându-i că iazul, locul şi pădurea sunt al lor. Dracul văzând că nu se înţelege cu Dănilă se duce la Scaraoschi. Acesta mâhnit îi oferă un burduf de bani numai să plece de acolo. Pe când Dănilă îşi făcea planuri cum să plece cu banii acasă Tartorul s-a răzgândit şi propune lui Dănilă şă-şi încerce puterile. Cel ce câstigă, i-a banii. Prima probă a fost înconjurarea de trei ori a iazului cu iapa în spate. A doua probă a fost la fugă la care Dănilă s-a descurcat cu un iepure. A treia probă, trânta, i-a adus succes lui Dănilă, moş Ursilă. A patra probă propusă de drac a fost chiuitul , probă la care Dănilă a făcut-o pe surdul, nu a auzit cât de tare a chiuit dracul, se foloseşte de metode banale de-l leagă pe drac la ochi şi urechi lovindu-l îngrozitor cu o bucată de lemn. Acesta îngrozit fuge la Scaraoschi dându-i raportul.
     Pe când Dănilă vrea să plece acasă cu banii , din iaz apare alt drac care-i propune altă probă: aruncarea buzduganului.
     Dracul aruncă buzduganul atât de tare încât cade pe pământ peste trei zile şi trei nopţi. Dănilă a stat şi s-a gândit o zi după care i-a arătat dracului luna spunându-i că acolo locuiesc fraţii lui care au nevoie de fier să-şi potcovească caii. Buzduganul fiind moştenirea dracilor nu l-a lăsat să-l arunce.
      Scaraoschi mâniat spune dracilor că cel care îl va doborâ pe Prepeleac va fi mare. Unul dintre ei se oferă să se întreacă cu Dănilă în blesteme. Toate blestemele l-au trecut pe Prepeleac numai cea cu achiul l-a durut foarte tare. Dănilă la păcălit pe drac precum că blestemele lui sunt acasă.
     Ajunşi acasă Dănilă îi pune pe copii să aducă blestemurile părinteşti care erau ragila, piaptenele şi călţi. Dracul fuge de aceştia. Dănilă Prepeleac a rămas cu banii şi a trăit fericit până la bătrâneți.

Fata babei și fata moșneagului, de Ion Creangă

 

     A fost cândva un moș și o babă. Moșul avea o fată frumoasă, harnică și ascultătoare, iar baba avea și ea o fată ce era urâtă, leneșă și obraznică. Pentru că era fata ei, baba nu o punea la nici o muncă, în timp ce, pe fata moșneagului o punea să facă toate muncile în gospodărie. Când venea moșul de pe unde avea treabă, baba îi ieșea în cale și-i spunea despre fiica lui că este leneșă și neascultătoare, iar moșneagul cum era un gură-cască, o credea.

     Într-o zi, sătul de gura babei, moșneagul își chemă fata și-i spuse că ar fi bine să plece de acasă pentru a nu mai fi gâlceavă în casă. Fata văzând că nu are încotro, săruta mâna părintelui și pleacă în lume.


     Merse ea ce merse și se întâlni cu o cățelușă bolnavă și slabă care-i ceru fetei s-o îngrijească, iar ea harnică și miloasă cum era, îngriji cățelușa până când aceasta se însănătoși. Merse mai departe și întâlni în cale un păr plin de omizi, o fântână părăsită și un cuptor ce stătea să cadă și fata le îngriji și pe acestea.


      ​Plecă mai departe și ajunse într-o poiană verde, unde dintr-o căsuță micuță o întâmpină o băbuță blândă pe nume Sfânta Duminică. Baba îi promise că a doua zi nu va pleca cu mâinile goale de la ea, iar fata se învoi să aibe grijă de casă și de balaurii acesteia până a doua zi. În ziua următoare, baba a fost mulțumită și i-a spus fetei să urce în pod și să-și aleagă ce ladă dorește. Fata vede tot felul de lăzi în pod, una mai frumoasă ca alta, dar nefiind lacomă, o alege pe cea mai mică și cea mai urâtă și apoi pleacă către casă.
 
     Pe drumul de întoarcere, fata se întâlnește cu cățelușa, părul, fântână și cuptorul și fiecare îi dăruiește câte ceva. Ajunsă acasă, fata deschise cutia și din ea au ies herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi.

     Când a văzut așa, fata babei a plecat și ea în lume pentru a găsi bogății ca fata moșneagului, dar pe drum s-a întâlnit cu părul, fântână, cuptorul și cățelușa și rea cum era, fata nu le-a ajutat pe niciuna. A ajuns și la Sfânta Duminică, unde nu s-a îngrijit de casă și de balaurii acesteia, iar a doua zi a ales cea mai frumoasă ladă din podul babei.

     Pe drumul de întoarcere s-a întâlnit cu părul, fântână, cuptorul și cățelușa, dar niciuna nu i-a dăruit daruri. A ajuns acasă și împreună cu baba au deschis lada, din care au ieșit o mulțime de balauri care le-au și mâncat pe amândouă. Iar moșneagul și cu fata sa au trăit liniștiți și în bogăție.

---

                                 Pe săptămâna viitoare !!!👧👦

Soacra cu trei nurori, de Ion Creangă

 

     Era odată o babă care avea trei băieți. Și baba fusese strângătoare și vrând să aibă băieții lângă ea, mai ridică două case în curte, una la apus, una la răsărit. Când veni vremea de însurătoare pentru băiatul cel mare, baba îi găsi nevastă și după ce făcură nunta, începu s-o asuprească și s-o certe pe noră. O punea la multe munci, o punea să muncească noaptea și îi dădea mâncare cu porția. Îi mai spuse și că are un ochi la ceafă care stă tot timpul deschis și veghează la ce face ea.

     După ceva timp, baba îl însură și pe băiatul cel mijlociu și continuă în același fel și cu nora cea nouă. Nora cea mare îi spuse nurorii mijlocii secretul soacrei cu ochiul atoatevăzător, și amândouă se puseră pe muncă suportând în continuare umilințele soacrei.
Când veni vremea de însurătoare pentru băiatul cel mic, baba vru să-i găsească fată, însă până să facă ea asta, băiatul își găsi singur o mireasă și veni cu ea acasă.

     După ce făcură nunta, băieții se duseră iar la muncă și cele trei nurori rămaseră singure acasă cu soacra. Nora cea mică se cam codea la muncă și celelalte fete îi explicară cum stă treaba cu ochiul soacrei care vede tot. Fata cea mică nu crezu și le întrebă pe fete ce este de mâncare. Nurorile cele mari îi dădură niște mămăligă rece și niște ceapă și îi spuseră  că restul de mâncare este al soacrei.

     Fata cea tânără își făcu planul și pregăti numai bunătățuri, și împreună mâncară și băură până le apucă cântatul și jelitul. Când se trezi baba, le auzi pe nurori jelind-o și văzu pene de la găinile mâncate și harababură prin curte. Baba se supără foarte tare și de atunci începu să le asuprească și mai rău.

     Într-o zi, fata cea mică sătulă de răutatea soacrei, făcu un plan și îi spuse primei nurori, să o ia pe babă și s-o dea cu capul de peretele dinspre răsărit, iar celei mijlocii, s-o dea cu capul de peretele dinspre apus.
Toate trei intrară în casă peste babă și îi străpunseră limba cu un ac, ca să nu mai poată vorbi. Apoi nora cea mare și cea mijlocie începură s-o dea pe soacră cu capul de pereți, iar cea mică o trântește jos și o lovește cu picioarele.

     Nu mai trecu mult și veniră și băieții de la muncă. O găsiră pe mama lor aproape moartă și fără să poată să vorbească, încerca să le explice prin semne ce se întâmplase. Arătă spre nora cea mare și spre peretele de la răsărit, spre nora cea mijlocie și spre peretele de la apus, și spre nora cea mică și podeaua casei.

     Nora cea mică le explică băieților că mama lor vrea să le împartă averea astfel: Băiatul cel mare și nevasta lui să ia casa de la răsărit, băiatul cel mijlociu și nevasta lui să ia casa de la apus, iar cel mic și nevasta lui să rămână în casa bătrânească. După  o zi soacra muri, iar fii ei și cu nurorile se mutară fiecare la casele lor, după cum spusese nora cea mică.

Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Povestea porcului, de Ion Creangă

 

      Erau odată doi bătrâni care trăiau într-o cocioabă sărăcăcioasă. Ei își doreau foarte mult un copil, iar babei i-a venit ideea ca moșul să se ducă în pădure şi orice găsește, om, animal, pasăre sau altceva, să-l ia și să-l crească împreună. Moșul găsi într-o băltoacă, o scroafă cu doisprezece purceluși. Cel de-al doisprezecelea purceluș, era slab și prăpădit, că nu putea ieși din noroi. Moșul îl prinse și îl băgă în traistă. Mare a fost bucuria babei, care l-a tratat ca pe copilul ei. 

Așa începe - Povestea porcului....

      Într-o zi, împăratul a anunţat că vrea să-şi cunune fata cu cel care va face un pod decorat cu mii şi mii de nestemate, iar dacă nu va reuşi să-l facă, atunci i se va tăia capul celui care a îndrăznit. De dorinţa împăratului a auzit şi porcul, care le-a spus părinţilor că vrea şi el să încerce.
      Atunci, moşul l-a luat şi s-a dus cu el la împărăţie, unde împăratul a acceptat dorinţa acestuia şi i-a permis să facă podul, dar i-a spus să-l termine într-o zi, dacă mai vrea să-i stea capul pe umeri. Spre uimirea tuturor, podul era făcut a doua zi dimineaţa, iar cocioaba sărăcăcioasă a moşnegilor se transformase într-un palat mai uimitor şi mai strălucitor decât al împăratului. Împăratul nu a mai avut ce să facă şi şi-a dat fata de soţie porcului. După un timp, tânăra împărăteasă s-a dus în vizită la părinţii ei şi le-a zis că bărbatul ei îşi lepăda noaptea pielea de porc şi devenea un fecior de împărat foarte frumos. Împăratul a sfătuit-o să nu facă nimic, dar împărăteasa a învăţat-o să ardă pielea de porc, ca să scape de ea. Atunci bărbatul ei s-a trezit înspăimântat şi a certat-o pentru ce a făcut, i-a spus că îl cheamă Făt-Frumos şi locuieşte la Mănăstirea-de-Tămâie, iar un vârtej înfricoşat l-a ridicat şi s-a făcut nevăzut. Un cerc de fier îi încinsese prinţesei mijlocul, iar ca acesta să plesnească şi să se nască pruncul pe care-l aştepta trebuia ca el să pună mâna lui dreaptă pe cercul de fier.
      Într-o zi, împăratul a anunţat că vrea să-şi cunune fata cu cel care va face un pod decorat cu mii şi mii de nestemate, iar dacă nu va reuşi să-l facă, atunci i se va tăia capul celui care a îndrăznit. De dorinţa împăratului a auzit şi porcul, care le-a spus părinţilor că vrea şi el să încerce.
      Atunci, moşul l-a luat şi s-a dus cu el la împărăţie, unde împăratul a acceptat dorinţa acestuia şi i-a permis să facă podul, dar i-a spus să-l termine într-o zi, dacă mai vrea să-i stea capul pe umeri. Spre uimirea tuturor, podul era făcut a doua zi dimineaţa, iar cocioaba sărăcăcioasă a moşnegilor se transformase într-un palat mai uimitor şi mai strălucitor decât al împăratului. Împăratul nu a mai avut ce să facă şi şi-a dat fata de soţie porcului. După un timp, tânăra împărăteasă s-a dus în vizită la părinţii ei şi le-a zis că bărbatul ei îşi lepăda noaptea pielea de porc şi devenea un fecior de împărat foarte frumos. Împăratul a sfătuit-o să nu facă nimic, dar împărăteasa a învăţat-o să ardă pielea de porc, ca să scape de ea. Atunci bărbatul ei s-a trezit înspăimântat şi a certat-o pentru ce a făcut, i-a spus că îl cheamă Făt-Frumos şi locuieşte la Mănăstirea-de-Tămâie, iar un vârtej înfricoşat l-a ridicat şi s-a făcut nevăzut. Un cerc de fier îi încinsese prinţesei mijlocul, iar ca acesta să plesnească şi să se nască pruncul pe care-l aştepta trebuia ca el să pună mâna lui dreaptă pe cercul de fier.
     Podul cel minunat a dispărut şi el, iar palatul s-a transformat din nou în cocioabă. Supărată că a ascultat de sfatul cel rău, prinţesa a plecat la drum să-şi caute bărbatul. A întâlnit-o pe Sfânta Miercuri, care a hrănit-o şi i-a dat o furcă de aur care torcea singură, apoi, după un an de zile, a cunoscut-o şi pe Sfânta Vineri, de la care a primit o vârtelniţă de aur care depăna singură. Aceasta a îndrumat-o spre sora lor mai mare, Sfânta Duminică, iar aceasta a chemat toate vietăţile şi le-a întrebat unde este Mănăstirea-de-Tămâie. Doar un ciocârlan şchiop a ştiut să îi zică, iar sfânta i-a poruncit să o ducă pe prinţesă acolo.
      Abia după un alt an de călătorie au ajuns la Mănăstirea-de-Tămâie, într-un tărâm fermecat. Ciocârlanul a învăţat-o pe prinţesă să se ducă la o fântână şi să scoată obiectele magice primite de la sfinte. O slujnică a văzut-o acolo şi i-a spus stăpânei sale, care era chiar vrăjitoarea Ştirba-baba-cloanţa, Talpa-Iadului, care-l fermecase pe Făt-Frumos. Aceasta a vrut şi ea să vadă minunăţiile şi a chemat-o pe prinţesă la palat. Biata prinţesă şi-a dat pe rând cele trei daruri, în schimbul unor nopţi lângă soţul ei. Spera ca acesta să-i pună mâna pe cercul de fier şi să poată naşte copilul. Dar vrăjitoarea îi pusese lui Făt-Frumos ceva în lapte ca să doarmă, deci acesta nu a auzit-o în primele două nopţi. Abia în a treia noapte împăratul nu a mai băut laptele, fiindcă un credincios al său văzuse totul şi i-a spus ce s-a întâmplat. De data aceasta, el a auzit-o pe împărăteasă şi şi-a pus mâna pe cerc, iar împărăteasa a născut numaidecât pruncul. Ea i-a povestit bărbatului ei prin ce a trecut, iar acesta a pedepsit-o pe hârca de babă care-l prefăcuse în purcel.
      Cei doi s-au întors acasă şi au făcut nuntă mare, spre bucuria moşnegilor şi a părinţilor împărătesei.

                 “Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit.“

Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Povestea unui om leneș, de Ion Creangă

      Într-un sat trăia odată un mare leneș, încât nu-și mesteca nici mâncarea din gură. Și cu toate că sătenii au dorit să-l ajute și să-l scoată din lenevie, acest lucru nu s-a întâmplat.

     Într-o zi, sătenii se gândesc să scape satul de acest leneș, să nu se mai ia și alții după el, îl pun în căruță cu gândul de a-l duce la spânzurătoare. Pe drum, ei se întâlnesc cu o doamnă care crede că leneșul este bolnav și îi întreabă pe oameni unde au plecat cu el.

     Când a aflat adevărul, doamna s-a oferit să-l ia acasă pe leneș și să-l pună în hambarul ei care era plin cu posmagi, din care bărbatul să mănânce până la sfârșitul vieții.

     Leneșul însă a întrebat-o pe doamnă dacă posmagii sunt muiații, pentru că el nu este dispus să îi înmoaie. Auzind una ca asta, femeia îi lasă pe săteni să plece cu leneșul și să facă ce aveau de gând. 

              Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Moș Ion Roată și Vodă Cuza, de Ion Creangă

 

     Ţara freamătă de emoţie. Mitropoliţi, episcopi, boieri şi ţărani de frunte iau parte la Divanul ad-hoc. Aici, se află şi Moş Ion Roată, ţăran cinstit şi cuviincios, dar şi neîncrezător în meşteşugul vorbelor boiereşti.

      Acesta, cu înţelepciune, roagă pe boierul tânăr ce vorbea cu însufleţire, să fie mai aproape de graiul moldovenesc, să folosească vorbe şi pe înţelesul omului simplu.
Vorbele lui Moş Ion Roată deranjează şi un boier oarecare îl jigneşte profund pe ţăranul de frunte. Acesta, cu adâncă cuviinţă, nepierzându-se cu firea, vorbeşte în dulcele grai moldovenesc, arătându-şi mâinile spre toţi, deoarece acestea ofereau traiul îmbelşugat al boierilor.Dacă toţi boierii se simt jigniţi, domnul Vodă Cuza îi întinde mâna cu onoare ţăranului de frunte, fiind mândru că ţara are asemenea oameni.
Unirea a urmat firesc, iar la câţiva ani buni, timpul îi aduce iarăşi la un loc pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată.

     Ţăranul de frunte cade în genunchi, cu toată vârsta sa, în faţa domnitorului, cerând dreptate. Vodă Cuza, numindu-l: ,, prieten şi tovarăş vechi" îl îndeamnă la cuvânt. Cu lacrimi în ochi, Moş Ion Roată povesteşte, în dulcele grai moldovenesc, câte i-a făcut boierul în tot acest amar de vreme: l-a adus la sapă de lemn, scuipându-i şi obrazul când îi trecuse pragul pentru a cere dreptate.

     Domnitorul îi lasă dar de bani lui Moş Ion Roată, dar aceştia sunt insuficienţi pentru sufletul lui. Frumos, cald şi cu-adâncă răscolire îşi întreabă domnitorul ce va face cu ruşinea pricinuită.La asemenea cuvânt, gestul domnitorului putea fi doar unul: sărută obrazul scuipat. Astfel, grosolănia boierului oarecare este rasă de nobleţea şi curăţenia dată doar oamenilor aleşi.

             Pe săptămâna viitoare !!!👦👧

Moș Ioan Roată și Unirea, de Ion Creangă

 

„ Unde-i unul nu-i putere,

La nevoi și la durere;

          Unde-s mulți puterea crește,

      Și dușmanul nu sporește.”

     Boierii moldoveni se pregăteau să facă Unirea Moldovei cu Țara Românească. Au chemat la Iași. câțiva țărani fruntași. Când au ajuns, i-au îmbrăcat frumos și i-au dat în seama unui boier, care trebuia să le explice de ce au fost chemați.

    Boierul le spune că trebuie să facă Unirea, pentru întărirea neamului românesc, să fie o singură țară, au același grai, credință, port. O parte din țărani au înțeles, dar Ioan Roată, nu. Deoarece nimeni nu-i băga în seamă, pe țărani, credea că treaba asta se putea face fără ei. Boierul, cu răbdare, îi răspunde că acele vremuri au trecut, nu mai fac boierii ce vor, acum toată lumea trebuia să ia parte la treburile țării. Toți aveau îndatori și drepturi. Moș Ioan Roată, îi zise că el tot nu a înțeles. 

     Atunci, boierul îi scoate pe toți în grădină, se așeză în mijlocul lor și îi ceru lui moș Ioan să-i aducă un bolovan foarte mare. Moș Ioan se duce, dar nu a reușit să-l aducă. Atunci boierul, trimite în ajutor, vreo câțiva țărani. Împreună au urnit bolovanul și l-au adus lângă boier. Mulțumit, boierul, le spuse că așa e cu Unirea, ce nu poate face unul, reușesc mai mulți, unindu-și forțele. Acum a crezut că au înțeles toți, dar moș Ioan, spuse că nu a înțeles. Boierul tulburat, îi cere să îi explice.

    Moș Ioan, îi spune că el ca orice boier, a dat poruncă să fie adus bolovanul, nu a pus și el umărul, așa cum zicea că treaba va fi împărțită la toți. El a înțeles că în loc să aducă, fiecare țăran piatra lui, trebuie să se unească, să aducă o stâncă, numai ei - țăranii. Atunci, ceilalți, s-au gândit că moș Ioan are dreptate. Boierul a trecut totul sub tăcere și a început cu glumele, ca să uite ce a spus moș Ioan Roată.

                              Pe săptămâna viitoare !!!👧👦

Prostia omenească, de Ion Creangă

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

     Era o dată un bărbat însurat care stătea în aceeași casă cu nevasta lui cam proastă și cu soacra care nu era nici ea prea deșteaptă.
     Într-o zi, bărbatul plecă de acasă și femeia își puse bebelușul într-o albie lângă sobă și legănându-l, acesta adormi. Ea văzu pe hornul sobei un drob de sare și temându-se că pisica s-ar putea sui pe horn să doboare drobul peste copil și să-l omoare, începu să țipe și să plângă. Mama ei veni imediat și după ce află povestea drobului de sare, începu și ea să văicărească.
     Între timp veni acasă și bărbatul și auzindu-le plângând și țipând le întrebă ce au. Femeile îi spuseră povestea și după ce ascultă le spuse că nu a mai văzut proaste ca ele. De necaz bărbatul plecă în lume să vadă dacă găsește oameni mai proști ca cele două femei.
     Mergând el pe drum vede un om care încerca să bage lumina soarelui în casă cu un vas gol. Bărbatul se minună de atâta prostie și după ce îi explică ce să facă ca să aibă soare în casă, plecă mai departe. Merse mai departe și văzu un om care încerca să scoată pe ușă carul pe care îl construise în casă. Se minună iar de atâta prostie și după ce îi spuse să desfacă carul în bucăți, merse mai departe.
     Din nou vede bărbatul o mare prostie. El vede un om care voia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țap. Omul îl învață să pună nucile într-un vas și apoi să le arunce singur în pod. Merge el mai departe și vede un bărbat care voia să urce vaca pe șură ca să mănânce fân. Omul se minunează iar de atâta prostie și îl învață să se urce pe șură și să arunce fânul jos ca să-l mănânce vaca.
     Atunci bărbatul se gândește că mai probabil era să se urce pisica pe horn și să doboare drobul, decât ceea ce încercau acești oameni pe care îi văzuse pe drum. El se întoarce acasă și trăi alături de nevastă și soacră pe care îi consideră mai deștepți decât pe oamenii cu care se întâlnise.

                                          Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Inul și cămeșa, de Ion Creangă

 

     Astăzi o să vă povestesc despre discuția dintre o cămeșă și o plantă, iar planta îi spunea că sunt înrudite. 

     Începutul existenței cămășii, a fost când din semințele de in au ieșit plantele, care mai târziu au făcut floricele albastre. Când plantele au ajuns la maturitate, oamenii le-au cules și le-au pus la uscat, la soare. După aceea, le-au pus pe țoluri, preșuri să le bată, să se scuture sămânța de in, tulpinile au fost puse în apă, la baltă în topitoare. Inul a stat la putrezit vreo zece zile, pentru a rămâne numai parte cu fibre.

    După ce a fost scos din topitoare, l-au dus iar la uscat, când s-a uscat, femeile l-au melițat, răgilat, periat. A rezultat fuiorul de fibre de in, pe care femeile l-au făcut caier, l-au pus în furcă, l-au tors obținând ața. Ața au albit-o cu leșie, au făcut urzeala pentru pânză, au țesut în război pânza. Pânza a fost din nou albită, uscată, croită, cusută și a ieșit cămeșa.

     Cămeșa era foarte uimită de tot ce auzise, dar planta zise că nu a terminat. Când cămeșa va fi uzată, resturile sale vor ajunge la bolnavii din spitale, răniții din bătălii, fabrica de hârtie. Cămeșa a înțeles că nu toate sunt de la început așa cum le vedem și nici nu rămân așa pentru totdeauna. Inul și cămeșa au fost de acord în această privință.

     Inul a întărit spusele cămeșii, arătând că gardul a fost cândva pădure, mătasea frunze de dud pe care au mâncat-o viermii de mătase. Povestea se încheie cu o poezie populară despre pânza rară țesută de femeile leneșe.

                                      Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

     

     

Cinci pâini, de Ion Creangă

 

     Într-o vară, călătoreau doi oameni. La un moment dat, au poposit la umbră, lângă o fântână, pentru a se hrăni. Unul avea trei pâini, celălalt avea două pâini. Când au început a se ospăta, apare al treilea drumeț, care îi salută. Aceștia îl invitară la masă, drumețul se ospătă, apoi au băut apă rece din fântână și drept răsplată, le-a dat cinci lei, din întâmplare celui care avusese trei pâini.

     După ce plecă drumețul, cei doi au mai zăbovit la umbră. Cel cu trei pâini, îi dădu celuilalt, doi lei motivând că a avut două pâini. Celălalt se supără, fiindcă dora să se împartă, banii jumătate. Au apărut neînțelegeri și au plecat la judecător.

     Pornesc la drum către judecată. Povestesc ei pricina neînțelegerii, iar judecătorul îl întreabă pe cel cu două pâini, cât crede el că i se cuvine. Acesta răspunde că după dreptate, banii trebuiau împărțiți în două. Judecătorul răspunde că dacă e după dreptate, trebuie să mai dea un leu celui cu trei pâini. Cel cu două pâini, se arătă foarte nemulțumit, iar judecătorul îi răspunde pe înțelesul lui.

     Îi întrebă dacă fiecare a mâncat pâine în mod egal, au răspuns că așa a fost. Apoi, dacă s-a împărțit fiecare pâine în trei bucăți egale, atât câți fuseseră ei. În concluzie cel cu trei pâini, ar fi avut nouă bucăți, iar cel cu două pâini, ar fi avut șase bucăți. În total au fost cincisprezece bucăți, atunci fiecare a mâncat câte cinci bucăți. Asta însemnă că cel cu trei pâini, i-a dat drumețului patru bucăți din cele nouă. Așadar, celui cu trei pâini i se cuvin, patru lei, un leu pentru fiecare bucată.

    Cel cu două pâini, îi înapoie tovarășului său un leu și plecă rușinat. Cel cu trei pâini uimit de așa judecata dreaptă, zise că de-ar fi toți judecătorii așa, cei care nu au dreptate, nu ar mai veni la judecată.

                        „Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.”

                               Pe săptămâna viitoare !!!!👦👧

Vizită, de I.L. Caragiale

 

     După cum ați văzut imaginea, astăzi o să vă povestesc despre Ionel Popescu, un băiețel de opt anișori, foarte drăguț.

      

      Naratorul îi face o vizită dnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicite pentru onomastica fiului ei, Ionel Popescu, ducându-i în dar o minge foarte mare din cauciuc si elastică. Darul face multă plăcere prietenei sale dar și copilului, care era îmbrăcat în uniformă. Cei doi vorbesc despre vreme, agricultură, musafirul își exprimă regretul că nu a mai văzut-o la petreceri, plimbări, teatru. Dna Popescu îi răspunde că se ocupă de educația copilului. 

      Dintr-o odaie alăturată se aude menajera speriată, care strigă deoarece Ionel vărsă spirtul de la mașina de cafea. De aici, încep isprăvile maiorului de roșiori:

• se suie pe un cal de jucărie;
• sună din trâmbiță și cu o mână bate toba, musafirul intervine și spune că maiorii conduc soldați la luptă, nu bat toba și suflă în trâmbiță;
• scoate sabia din teacă și începe să comande, atacând strașnic tot ce-i iese în cale, fiind gata să o răstoarne pe jupâneasă, care aducea cafeaua și dulceața;
• o lovește pe mama sa cu spada, care intervine în ajutorul jupânesei, sub ochiul drept.

     Mama sa nu este prea afectată de cele întâmplate, care ar fi putut să ducă la un accident cu urmări grave, îl ia în brațe pe maior și îl sărută, dându-i apă la moară băiatului.

    Musafirul după ce servește dulceață, cere voie politicos să fumeze la cafea. Dna Popescu îi dă permisiunea, zicând că și maiorului îi place. Musafirul spune că nu este bine pentru copil, tutunul fiind otravă. Ionel îi întoarce vorba și îl întreabă atunci de ce fumează. Ionel dispare cu cheseaua de dulceață în vestibul, apoi revine și se servește din tabacheră cu o țigară, cerând un foc.

     Mama râzând îi face musafirului cu ochiul, îndemnând să-l servească. Ionel Popescu, se plimba prin cameră, fumând până la filtru. Apoi ia mingea și începe să se joace, mama sa îl roagă să fie atent, dar maiorul de necaz trântește mingea de parchet și varsă ceașca cu cafea pe costumul musafirului. Deodată băiatul se albește la față și leșină din cauza țigării fumate. Musafirul îl stropește cu apă rece, desfăcându-i costumul la gât și la piept. Când își revine, musafirul îi spune să nu mai fumeze, apoi încheie vizita și pleacă acasă. 

     Finalul acestei vizite de neuitat, este marcată de dulceața găsită în șoșoni, de către narator, atunci a înțeles de ce ieșise Ionel Popescu în vestibul cu dulceața.

                                   Pe săptămâna viitoare 👦👧 !!!!!

Ivan Turbinca, de Ion Creangă

 „Pașol na turbinca, ciorti!”              „Pașol, vidma, na turbinca!”

   Astăzi o să vă povestesc despre un soldat rus, care era bătrân și mai-marii lui, l-au slobozit din oaste, dându-i două carboave de cheltuială. Mergând către casă, se întâlni pe drum cu Dumnezeu și Sfântul Petre, care s-au deghizat în cerșetori, el fiind un om bun, le-a dat cele două carboave primite: „Dar din dar se face raiul. Na-vă!”

   Dumnezeu, văzând bunătatea lui, i-a înapoiat banii și drept răsplată i-a blagoslovit turbinca, să poată intra în ea, orice dorea Ivan și să nu iasă fără voia lui. Dumnezeu îi zice, după ce se satură de umblat prin lume să îi slujească Lui.

   Ivan ajunse la poarta unui boier și ceru găzduire, acesta fiind un zgârcit, îl culcă în case nelocuite, unde zicea el că era necuratul. După ce stinse lumânarea,Ivan simți că cineva îi trase perna de sub cap, se trezește și începe a căuta prin casă, nimic.

   Când să ațipească din nou, auzi multe glasuri, unele miorlăiau, altele covițau, orăcăiau, fel de fel de glasuri schimonosite. Atunci Ivan strigă să treacă în turbincă și dracii intrară, apoi Ivan o legă la gură și adormi cu capul pe dânșii. Scaraoschi, căpetenia dracilor, plecă după slugile lui, după ce îl plesni pe Ivan, ajunse și el în turbincă. Dimineață, îi spune că i-a curățat casa de draci, boierului și îi cere niște palce (nuiele) - „ Luând câte pe-un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pelea ”.

   Ivan, porni la drum, către poarta raiului. Ajungând, îl întrebă pe Sf. Petru, dacă au tutun, băutură, lăutari, etc., îi răspunde că ceea ce caută găsește în iad. Plecă îndată către iad și pune același întrebări, la care răspunsul este afirmativ. Dracul de la poartă îi deschide și toți rămân surprinși văzând că este Ivan Turbinca. După o vreme în care chefăluiește cum dorește, dracii vor să scape de Ivan, atunci Tălpoiul iese afară face multă gălăgie, auzind Ivan iese brusc afară cu pușca pe umăr. Talpa-iadului și dracii, închid poarta și pun zăvoarele.

   Ivan se întoarce la poarta raiului și o păzește pe dinafară. La un moment dat vine Moartea, să primească ordine de la Dumnezeu. Ivan o bagă în turbincă și îl întrebă pe Dumnezeu ce porunci are pentru ea. Îi răspunde că trebuie timp de trei ani, să ia numai oameni bătrâni ca el, Ivan îi zice că trebuie să roadă numai pădure bătrână, timp de trei ani. Vine Moartea, iarăși la Dumnezeu după porunci, Ivan procedează la fel, îi dă alte porunci , trei ani să roadă pădure tânără, apoi alți trei ani smicele și lăstari. Dumnezeu știa de toate astea, dar dorea să mai facă și pe placul lui Ivan.

   După cei șase ani, Moartea veni și Ivan o băgă în turbincă dar nu-i mai spuse lui Dumnezeu. Când a fost întrebat, ea răspunse că e acolo, atunci Dumnezeu îi luă turbinca, îi dădu drumul și îi spuse lui Ivan că după trei zile Moartea îi va lua sufletul. Ivan o păcăli pe Moarte, să se așeze în locul lui în coșciug, apoi trânti capacul. Dumnezeu află și despre asta, îl pedepsi pe Ivan, să nu mai moară niciodată.

   Ivan cel fără de moarte a trăit veacuri nenumărate.

Pe săptămâna viitoare !!! 👦👧

Povestea lui Stan Pățitul, de Ion Creangă

                                               „De urât mă duc de-acasă

                                                 Și urâtul nu mă lasă;

                                                 De urât să fug în lume,

                                                 Urâtul fuge cu mine.”

       Astăzi o să vă povestesc, despre un flăcău, pe care îl chema Stan. Era un băiat muncitor, care și-a făcut o avere destul de frumușică, dar era singur.

      Se tot gândea să se însoare, dar nu era hotarât, așa că anii treceau. Într-una din zile, își face mămăligă îmbrânzită și pleacă în pădure, după lemne. După ce se ospătă, îi mai rămase, o bucățică mămăligă, pe care o pune pe o teșitură, gândindu-se că o va mânca vreo lighioanie și va spune bogdaproste.

      Tot în acestă zi căpetenia dracilor, Scaraoschi, dă poruncă dracilor să vâre vrajbă între oameni, pe mare și pe uscat. Unul dintre ei, apucă în pădure, găsi mămăliga lăsată de Stan și o mâncă, dar nu găsi nici un om să provoace necazuri și se întoarce la stăpânul său. Scaraoschi, îl întrebă, dacă a zis ceva, când a mâncat, fiindcă în gândul omului - era să zică bogdaproste. Drept pedeapsă, dracul primi, să-l slujească pe Stan , trei ani și să se tocmească a lua din casa lui ce va fi de trebuință la Talpa iadului.

     Dracul se prefăcu într-un băiat necăjit, ce apăru la poarta lui Stan, sub numele de Chirică. Stan îl primi în casă, după ce îsi potoli cei trei câini (Hormuz, Bălan, Zurzan), îl plăcu pe Chirică și se tocmi pentru trei ani. În decursul a doi ani, Ipate(al doilea nume a lui Stan), făcu o avere bunicică cu ajutorul lui Chirică. Băiatul îi zise că ar cam fi vremea pentru însurătoare, fiind înstărit, dar Ipate nu vroia să audă, zise că nu are grâu destul. Chirică îl trimise la moșia vecinului, să îi spună că o va secera și să îi dea grâu cât poate duce în spate. Boierul căzu la tocmeală, Ipate și Chirică au muncit pe zi, iar noaptea după ce adormi Ipate, chemă toți draci și se puse pe treabă. Dimineață, când se trezi Ipate, totul era mântuit. Chirică luă gireada cea mare, iar Ipate luă bani, de la boier, de frică să nu rămână fară grâu.

     Acum având avere, Chirică îi zise că ar trebui să se însoare. Îi zice să meargă duminica la horă, să-și aleagă o soție cu o singură coastă de drac. A treia duminică, Ipate o găsi, se însură, iar după un timp soția îi aduce pe lume un băiat. Socrul lui Ipate, veni să îi cheme la o nuntă, dar Chirică îl învăță să spună că are treabă și va merge soția cu copilul, apoi va veni și el. Chirică îl schimbă pe Stan, acesta se duce la o bătrână, pe care o roagă să o cheme pe soția lui. Aceasta o aduce, soția nu își recunoscu bărbatul, după ce le-a dat de băut până au adormit, Ipate luă copilul și plecă acasă. Dimineață, când se treziră, văzând că nu e copilul, bătrâna plănui să dea foc casei, cu motanul ei (înfășurat), să creadă lumea că a ars, copilul.

      Soția plecă către casă, o băgă pe bătrână într-un sac, să stea acolo până va pleca Chirică, fiindcă în ziua aia, se împlineau cei trei ani. Ajunsă acasă, începu a boci după copilul pierdut. În acel moment, Chirică intră și îi scoate a patra coastă, de drac și o făcu femeie cumsecade. Îl aduce pe copil, iar femeia îngheță de frică. După ce îi sărută mâna lui Ipate, își luă rămas bun, înfășcă sacul de după horn se făcu nevăzut.

       Stan pățitul, a fost slujit de un drac, timp de trei ani, numai pentru un boț de mămăligă, găsit în pădure și pentru un putregai de căpătâî ce trebuiește la talpa-iadului.

                            Ipate, a trăit fericit cu familia lui, până la adânci bătrâneți.

                                     Pe săptămâna viitoare !!!!!! 👦👧 

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

                               Astăzi o să vă povestesc despre un tânăr fecior de crai, care pleacă în lume, să urmeze la tronul unchiului său, Verde-Împărat.

                             Cred că ați ghicit, este vorba despre Harap-Alb, botezat de spân, după ce l-a închis în fântână și l-a obligat să-și schimbe identitățile.

                      Drumul este lung și plin de primejdii, dar mezinul este ajutat, la început de o bătrână cerșetoare, care-l sfătuiește să ceară tatălui său: calul, armele și hainele din tinerețe. Calul se dovedește a fi fermecat, mezinul primește de la tatăl său, blana de urs și niște sfaturi înțelepte: să nu vorbească cu oamenii roșii sau spâni.

                     Cutreieră timp îndelungat, îi apare în cale un spân, care i se arată sub trei înfățișări diferite, îl înșală pe fiul de crai iar acesta îi devine slugă. Ajunși la Verde-Împărat, spânul este primit cu alai, iar Harap-Alb, este trimis la grajduri.

Harap-Alb, primește două misiuni grele, să aducă o salată rară (grădina ursului) și o piatră nestemată (fruntea cerbului). Cu ajutorul bătrânei, care se dovedește a fi Sfânta Duminecă, reușește să le finalizeze.

A treia misiune, este să o aducă pe fata Împăratului Roșu. Drumul este foarte lung, iar Harap-Alb, în călătoria sa face fapte bune: ajută un roi de albine și niște furnici, primind de la acestea câte o aripă fermecată. 

Se împrietenește cu cinci făpturi ciudate:

• Gerilă
• Flămânzilă
• Setilă
• Ochilă
• Păsări-Lăți-Lungilă

care se oferă să-l ajute. Cu ajutorul lor, Harap-Alb, reușește să depășească încercările primite de la Împăratul Roșu și de la fiica acestuia - o întrecere între turturică și cal (cine va aduce primul, trei smicele de măr dulce, apa cea vie și apa cea moartă). După ce reușește, o primește pe fiica acestuia, să o ducă spânului. Ajunși la Verde-Împărat, fata spune adevărul, iar spânul fiindcă a fost trădat, îi taie capul lui Harap-Alb.

Calul fermecat, îl aruncă din înaltul cerului pe spân, omorându-l. Fata îl readuce la viață pe Harap-Alb, cu trei smicele de măr dulce, apă moartă și apă vie.

                           Verde-Împărat le dă împărația și binecuvântarea, celor doi.

Pe săptămâna viitoare !!!!   👦👧

Micul prinț - Antoine de Saint-Exupéry

              Aș vrea să vă prezint cartea  „Micul prinț”  scrisă de Antoine de Saint-Exupéry.

     În această carte este vorba despre un băiețel, care își ducea viața pe o planetă mică -   asteroid B-612, undeva departe de Pământ, aterizează într-un deșert, unde îl întâlnește pe   autor.

     Ar fi trăit linștit acolo, dacă nu ar fi răsărit o floare, care i-a stârnit sentimente de: admirație, bucurie, neliniște, derută. 

     Micul prinț pleacă în lume ca să învețe. Vizitează mai multe planete, întâlnește diverși     oameni, pe care i-am enumerat mai jos.

• Floarea, de pe asteroid
• regele
• vanitosul
• bețivul

• omul de afaceri
• Lampagiul
• Geograful
• Șarpele
• Floarea cu trei petale
• Vulpea
• Acarul
• Negustorul
• Trandafirii

   Pe Pământ, profesorul de la care a învățat foarte multe, a fost o vulpe, care i-a dat foarte multe exemple despre relații și legăturile dintre cei care se iubesc.

   Mesajele vulpii sunt fără îndoială, cele mai faimoase citate ale cărții, pentru că ele arată relațiile umane.

    „Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru ce ai îmblânzit.”

         Mai multe detalii despre aventurile Micului Prinț și despre lucrurile învățate de el, le veți        afla citind cartea.  

         Votată cea mai bună carte a secolului al XX-lea în Franța, Micul prinț este cea mai tradusă carte din lume după textele religioase și una dintre cele mai bine vândute cărți publicate vreodată.
 

        • 300 de traduceri oficiale (inclusiv in braille) • 2 milioane de cărți vândute anual în toată lumea • 400 de milioane de cititori